Stateam in biroul meu mic si dragut, ascultand cea mai frumoasa piesa compusa vreodata, a Adei Milea, incarcand sa ma concentrez la punctul in care sunt si ce am mai facut ca sa ajung la punctul meu (despre care am scris in blogul anterior), cand deodata imi simt inima cum pulseaza mai tare, si mai tare, tot mai tare, accelerandu-mi respiratia si nascandu-mi in ochi urme de lacrimi. Zambeam. Eram plina. Dadeam pe afara. Am oprit muzica si gandurile. Mi-am dat seama de ce eram asa. Ploua cu picuri mari si multi si aerul de ploaie si sunetul pe care il produce ma fac tot timpul sa vibrez. Si sa dau pe-afara. Si imi vine sa alerg. Sa dansez. Sa ma plimb. Sa rad si sa alerg din nou prin ploaie.
Singura mea intristare este ca inca, in Bucuresti, n-am gasit pe nimeni care sa-si mai doreasca asta. N-am gasit inca pe nimeni care sa dea pe-afara, odata cu natura, care sa explodeze de fiecare data cand se intampla o minune.
M-am intors in biroul meu mic si dragut. Si inima imi bate tare tare. Si respiratia imi e in continuare accelerata. Obrajii imi mai sunt umezi. Zambesc. Nu mai stiu nimic. Unicul om cu care puteam sa fac asta nu e aici. Si nu-mi amintesc nimic de el. Ma chinui sa gasesc o urma de-a lui, un gand, un simt, macar o melodie care sa-mi aminteasca de el. Nu pot. Am uitat tot. Sa-l fi dat afara, asa, odata cu ploaia? Dar ploaia e in mine... Nu-mi aduc aminte de nimic. Mai am o schita vaga a figurii lui, neclara si destul de grava. Nu simt nimic, nu vad nimic, nici macar nu mai aud. Acum doar picura. Si totusi ma gandesc la tot ce nu pot sa-mi aduc aminte. Si inima imi bate tare tare. Zambesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu