:)

si ploua ploua ploua

Stateam in biroul meu mic si dragut, ascultand cea mai frumoasa piesa compusa vreodata, a Adei Milea, incarcand sa ma concentrez la punctul in care sunt si ce am mai facut ca sa ajung la punctul meu (despre care am scris in blogul anterior), cand deodata imi simt inima cum pulseaza mai tare, si mai tare, tot mai tare, accelerandu-mi respiratia si nascandu-mi in ochi urme de lacrimi. Zambeam. Eram plina. Dadeam pe afara. Am oprit muzica si gandurile. Mi-am dat seama de ce eram asa. Ploua cu picuri mari si multi si aerul de ploaie si sunetul pe care il produce ma fac tot timpul sa vibrez. Si sa dau pe-afara. Si imi vine sa alerg. Sa dansez. Sa ma plimb. Sa rad si sa alerg din nou prin ploaie.

Singura mea intristare este ca inca, in Bucuresti, n-am gasit pe nimeni care sa-si mai doreasca asta. N-am gasit inca pe nimeni care sa dea pe-afara, odata cu natura, care sa explodeze de fiecare data cand se intampla o minune.

M-am intors in biroul meu mic si dragut. Si inima imi bate tare tare. Si respiratia imi e in continuare accelerata. Obrajii imi mai sunt umezi. Zambesc. Nu mai stiu nimic. Unicul om cu care puteam sa fac asta nu e aici. Si nu-mi amintesc nimic de el. Ma chinui sa gasesc o urma de-a lui, un gand, un simt, macar o melodie care sa-mi aminteasca de el. Nu pot. Am uitat tot. Sa-l fi dat afara, asa, odata cu ploaia? Dar ploaia e in mine... Nu-mi aduc aminte de nimic. Mai am o schita vaga a figurii lui, neclara si destul de grava. Nu simt nimic, nu vad nimic, nici macar nu mai aud. Acum doar picura. Si totusi ma gandesc la tot ce nu pot sa-mi aduc aminte. Si inima imi bate tare tare. Zambesc.

pe drum...

Orizontul meu e larg. Din ce in ce mai larg. Si vad in departare punctul in care voi ajunge. E minunat. E mic. E departe. Dar e al meu. Si din dreapta si din stanga ma invaluie tot felul de puteri, zambete, pumni, urlete, urale, zgarieturi, imbratisari, care laolalta, nu fac decat sa ma apropie de punctul meu.

Sunt pe drum. Si e frumos...

emotii si alte... bagatele :)

Dumnezeule, cate treceri emotionale m-au incercat in ultimul timp! Mi-am dat seama cat de schimbatoare sunt si cum, paradoxal, raman statornica in schimbari.:)

Sunt fericita! Am trait senzatia ca imi sunt date mai multe decat pot duce si am realizat ca nu este adevarat. Pot duce mult mai mult! Si e atat de frumos! Mi-am descoperit lacasurile pure. Am inceput sa explorez parti noi ale mele, descoperite in momente in care simteam totul vechi si aceeasi istorie repetandu-se la nesfarsit.

Nu, ea nu se repeta pentru ca n-am invatat nimic din ea, ci pentru ca mai sunt atatea si atatea de invatat din ea! Vantul bate mereu, dar de fiecare data altfel.

Sunt fericita! Am in jurul meu oameni de calitate. Am trait mereu cu frica de a nu fi in stare sa-mi adun OAMENI in jur. Ii vedeam mereu pe prietenii fratelui meu mai mare si tanjeam sa reusesc performanta lui. De catva timp, mi-am dat seama ca am reusit! Mi-am facut prieteni buni, capabili sa faca ceva bun din timpul lor, indrazneti in vise, ancorati in realitate, oamenii cu principii de viata solide, care stiu sa-mi dea avant cand e nevoie, dar si sa ma traga de maneca. Ce poti sa-ti doresti mai mult decat sa existe cineva care sa te iubeasca, sa-ti respecte dorintele si gandurile si sa stie sa plece si sa vina oricand e nevoie?

Sunt fericita!! Mi-am gasit calea. :)) Am gasit acel ceva, cu sare si piper, de care ai nevoie in viata ca sa fii fericit. Tot timpul mi-au placut "complicaturile". Unde era mai sinuos drumul, mai intunecat, mai cu multe ramificatii si intreruperi, era de ajuns sa-mi arati intrarea ca sa "hop si eu!" Asa a fost si cu actoria. Duceam, la inceput, o lupta destoinica sa pot merge la repetitii, dar ma eliberam de tot si toate in timpul lor. Asa mi s-a aprins scanteia. Asa am inceput sa caut in mine. Asa am avut curaj sa imi spun punctul de vedere, mai hotarat si mai adevarat ca niciodata. Asa am invatat sa lupt pentru ceea ce-mi doresc. Asa am invatat sa fiu sincera. Si sa nu las frica sa ma opreasca din joc. Fara frica, reusita nu mai are aceeasi valoare. Asa am pasit pe adevaratul drum spre mine si cu fiecare zi care trece, sunt tot mai "eu". Imi place pe scena. Acolo e cel mai sigur loc. Acolo nu ti se poate intampla nimic rau.

Si atunci... recitind ce-am scris mai sus... cum as putea sa nu fiu fericita si recunoscatoare pentru tot ce am? Cand ma gandesc ca mai am si 21 de ani... Ce m-oi face cu atata fericire peste ani si ani?

Sunt fericita! Si jocul continua... :)